OFRANDE ABEONEI -III-

OFRANDE ABEONEI –III-

Fiarele

( Rarau-Giumalau  20-22 a VII-a 1985)

I

Dupa ce, plecati din Durau cu autobuzul, am ajuns la viaductul de la Poiana Teiului, Dumnezeu ne-a scos in cale un camion al carui sofer, din Vatra Dornei, ne-a luat pana la Zugreni. Ne-a lasat la gura Colbului de unde incepe traseul spre Rarau, pe valea Colbului si apoi în urcus direct, prin padure, spre cabana. Timpul extraordinar de frumos era numai bun de drumetie.

Am prins drumul forestier, umbrit de arinis, care urca de-a lungul apei, cu Pietrosul Bistritei gata sa se prabuseasca deasupra noastra. Timpul, drumul si peisajul ne-a creat o stare de euforie care ne punea aripi la picioare. Am trecut pe langa o movila imensa de steril aflata la gura unei mine parasite dupa care drumul s-a ingustat, peretii de stanca apropiindu-se. M-a socat alcatuirea stancii care parca luase nastere din trunchiuri de copac asezate aproximativ orizontal , si presate de o forta colosala; daca nu ar fi fost culoarea in tonuri gri as fi fost convins ca este vorba de o exploatare de carbune la suprafaţa. Vederea in departare fiind impiedicata de coastele muntelui si de padure ne multumeam sa admiram florile si formatiunile stancoase pe langa care treceam. Am ajuns la un loc unde din dreapta, venea un alt parau, iar poteca o lua abrupt prin padure, ca o bisectoare a unghiului format de cele doua rauri. Pe masura ce inaintam urcusul devenea din ce in ce mai abrupt, poteca mergand in serpentine. Molizi uriasi isi impleteau ramurile deasupra capetelor noastre nelasand sa treaca razele soarelui. Am urcat mult timp prin stransoarea padurii, parca nemaiavand vre-o sansa de a iesi candva la lumina. Dar nu a fost asa; dupa ce ne-am catarat cativa metri pe un perete aproape vertical, iata-ne ajunsi in soseaua ce vine de la Chiril mergand spre Rarau si Campulung Moldovenesc. Dupa cateva minute trecem pe sub Piatra Soimului si de la o intersectie de drumuri o luam la dreapta urcand usor pe sosea, spre cabana.

Mai aveam doar vre-o jumatate de ora pana sa ajungem la capatul calatoriei cand ploaia s-a napustit peste noi; fulgerele ne luau ochii, iar tunetele ne asurzeau. Eram în mijlocul potopului neavand unde ne adaposti si nici vre-o pelerina care sa impiedice ploaia de a ne uda pana la piele, asa ca mai bine era sa ne continuam drumul in aceste conditii. Trebuia, doar, sa fac in asa fel sa n-o las pe Antonella sa se sperie. M-am transformat intr-un fel de dirijor al tunetelor si-i demonstram cum acestea asculta comanda mea; cand sesizam sclipirea fulgerului, comandam: ,,foc !” si imediat tunetul asculta pravalindu-se peste padure si stanci haulind prelung, spre marea uimire a Antonellei. Dar,ca orice ploaie de vara, si aceasta a fost de scurta durata iar cand am ajuns in fata hotelului soarele a ferit norii din calea sa si s-a aratat incantat de festa ce ne-o jucase.

De cand fusesem pentru prima data aici, in copilarie, nu se schimbasera prea multe, doar ca in locul cabanei de lemn fusese inaltat un frumos hotel cu vre-o trei nivele avand incalzire centrala si un restaurant pe masura. Mai fusesem pe aici cu Antonella si petrecusem o saptamana chiar in iarna care a trecut. O cunosteam pe doamna Ionita, cabaniera, dar am avut neplacuta surpriza ca la receptie sa gasesc un barbat pe care nu-l cunosteam, iar la loc vizibil era atarnat eternul afis ,, nu avem locuri”.

Am intrat in restaurant si am luat un pahar de bautura sa ma mai incalzesc, iar Antonellei i-am luat ceva cald. Restaurantul era plin de pustime galagioasa si fum de tutun, iar la acestea se adauga si starea de disconfort provocata de hainele noastre ude. Unei ospatarite i s-a facut mila de noi si ne-a indrumat la cabana forestiera de sub varful Rarau, la nea Niculaie, unde sigur urma sa gasim loc de dormit. Am intrebat-o daca doamna Ionita mai este la cabana; mi-a raspuns afirmativ si m-a informat ca barbatul de la bar este sotul dansei. Tocmai atunci a aparut cabaniera si a recunoscut-o pe Antonella, asa ca problema cazarii s-a rezolvat oferindu-ni-se camera de protocol.

Ne-am schimbat cu haine uscate dupa care am facut o scurta iesire pana la Piatra Soimului si la Izvorul Rece. Cand soarele s-a ascuns pe undeva, dupa Pietrele Doamnei, ne-am retras spre hotel. Dupa ce am mai turnat in mine ceva grade dintr-o sticla de vodca poloneza am mers la culcare.

Nu ne-am cuibarit bine in culcus, ca a inceput foiala pe culuare, iar dincolo de peretele camerei noastre au inceput a urla difuzoarele unui radiocasetofon. Glasuri vesele se auzeau peste tot punand la cale un ,,bairam”. Aveam impresia ca o canonada ar fi abia soapta unei adieri de vant pe langa vacarmul din hotelul Rarau. Tocmai cand nu mai speram sa pot adormi, s-a auzit un zgomot de parca s-ar fi surpat vreuna din Pietrele Doamnei si o linişte nefireasca a urmat dupa aceea. Am auzit soaptele celor care se imprastiau prin camerele din jur, apoi… am adormit.

II

Lumina puternica de afara anunta vreme splendida. Ne-am programat ziua astfel: doua ore, dimineata, de plaja apoi o excursie pe Giumalau, vom servi pranzul la cabana de aici, dupa care reintoarcerea la Rarau.

In pragul amiezii am luat-o spre cabana lui mos Marian,de pe Giumalau. Am coborat la intersectia de sub Piatra Soimului, apoi  ne-am indreptat spre apus, pe drumul forestier ce merge la Pojorata prin saua Colbului. Din sa am inceput urcusul spre varful Giumalau, prin padure. Dupa ce am iesit la marginea superioara a padurii am luat-o direct spre varf prin pajistea cu iarba pana peste genunchi. Varful este strajuit de o imensa cruce de beton pe care sunt incrustate numele celor care au ridicat-o spre slava divinitatii dar si spre iertarea cine stie caror pacate grele. De aici, de la baza crucii, se deschide o ampla perspectiva, extraordinara, spre Rarau si Obcinele Bucovinei, spre Muntii Bistritei cu incitantul pinten de piatra al Pietrosului, spre Caliman si Muntii Rodnei. La picioarele noastre se intinde valea Bistritei, de la depresiunea Dornei, curgand intr-un arc urias la Toance, pana departe in vale spre Borca si Broşteni.

Ne incerca foamea asa ca am inceput sa coboram spre cabana al carei acoperis se zarea sub noi din dosul unei culmi. Initial am luat-o in linie dreapta dar am fost nevoiti sa ocolim de urgenta cativa tauri care incepusera sa sufle furiosi pe nari la vederea treningului meu rosu. Pe mos Marian l-am gasit omenindu-se cu niste ciobani, la o masa de scanduri din fata cabanei, cu un paharut de tuica. Am dat binete, i-am transmis salutari din partea celui ce-mi povestise despre el si apoi am cerut ceva de mancare. Mos Marian, un bucovinean uscativ, înalt şi ciolănos, blond, cu ochi albastri, doar barba lipsindu-i ca sa te faca sa-l crezi vre-un coborat de pe columna si refugiat in patria-i de bastina, a intins bratele in laturi a neputinta.  Nu avea nimic de mancare dar, daca as avea putina rabdare, cam intr-un ceas ar trage o fuga pana la o stana sa aduca niste cas, timp in care ,,baba” ar face o mamaliga. Dar norii care se vedeau bulucindu-se dinspre Calimani nu ne mai lasau timp asa ca am fost nevoiti sa-l refuzam; totusi insistenta cu care voia sa-mi ofere ceva de baut mi-a inmuiat inima dar voind sa-l pun in incurcatura i-am cerut sa ma serveasca cu o mastica; nu mai auzisem de bautura asta de mai bine de zece ani, fiind disparuta din comert. Spre marea-mi uluire, mos Marian, dupa ce a descuiat lacatele unei usi, a patruns in inima muntelui intorcandu-se de acolo cu o sticla prafuita, de mastica. Am ciocnit cu el apoi, obositi dar satisfacuti, am luat-o la picior spre Rarau. Dupa aproape patru ore de mers de la Giumalau, cu ploaia la calcaie, am ajuns la hotelul alpin Rarau. De data asta am scapat neudati dar abia am intrat in hotel ca ploaia s-a si pornit.

III

Vremea cam vrea sa ne alunge acasa. Norii umbla bezmetici pe cer cernand, din cand in cand, picaturi de ploaie; aerul rece ne face sa punem pe noi tot ce se cheama haina.

Mai spre amiaza soarele a facut ici-colo cate o gaura prin nori si pe acolo incalzeste pamantul. Am plecat la plimbare mergand agale pe drumul ce urca in serpentine spre releul de televiziune de pe varful Rarau. Trecem pe langa constructia frumoasa a cantonului forestier, unde stapan este nea Niculaie, de unde se deschide o splendida perspectiva spre valea Moldovei.Si ratacim printre aparatele meteorologilor uitandu-ne la ele plini de curiozitate si incercand sa ghicim cam la ce folosesc. Coboram la drum si o luam spre marginea codrului de la Slatioara; peisajul este magnific, iar valea Bistritei si a Moldovei nu sunt aratate ,,cu portia” prin golurile negurilor de sub noi. Nu intram in padure dar ne oprim la marginea ei impresionati de inaltimea molizilor a caor varfuri impungeau, parca, cerul.

Pe drumul de intoarcere spre hotel am avut o noua intalnire cu fiarele muntelui. Daca taurii de pe Giumalau reusisem sa-i ocolim, cainii de sub ,,Popchii Raraului” ne-au inconjurat rapindu-ne aceasta posibilitate. Iesisera dintre oile care pasteau mai la deal si pana sa ne desmeticim erau la fundul nostru aratandu-si dintii cat piroanele; asteptam cu inima cat puricele sa ne sfasie dar nu m-am putut abtine sa nu-i spun cateva vorbe, ,,pe romaneste”, ciobanului care, in loc sa vina pentru a indeparta amenintarea cerberilor, se hlizea cu gura pana la urechi spre marea mea nedumerire care nu vedeam nimic hazliu la situatia in care ne aflam. Pana la urma, javrele, scarbite parca de lasitatea noastra, ne-au intors cozile ducandu-se la  treburile lor.

Odata cu seara norii au inceput din nou a se aduna, temperatura a scazut brusc si pentru ca, atat mie cat si Antonellei, ne era foarte dor de Cecilia ne-am hotarat ca a doua zi sa coboram la Campulung Moldovenesc si s-o luam spre casa.

Iasi-decembrie 1996

—————————

You may also like...