OFRANDE ABEONEI -VIII-

OFRANDE ABEONEI-VIII-

Ratez o excursie dar castig prieteni.

(Obcina Mestecanisului, 16-17 iunie 1988)

Planuri-planuri. Degeaba le faci, degeaba visezi la realizarea lor daca in lantul care le conditioneaza se afla un om care nu se tine de cuvant. Acest om este seful si-mi incurca socotelie. Pana la urma le descurca mai bine decat ma asteptam si iata-ma cu o multime de zile libere in fata dar totusi amarat. Amarat ca desi am destul timp liber nu am bani pentru a-mi realiza visul. Salariul pe care l-am luat este sub asteptari. Cecilia vazandu-mi starea da din nou dovada de cea mai deplina intelegere , gest de care numai ea poate fi in stare, si-mi da dezlegare sa folosesc bani din casa sperand sa ne descurcam intr-un fel pana la urmatorul salariu. Pentru mine a rasarit din nou soarele si incep pregatirile de plecare.

*

Ma trezeste aerul inmiresmat cu rasina. Deschid ochii si vad fereastra compartimentului albastrindu-se de lumina care prevesteste zorii. Prin fata imi defileaza coasta abrupta si impadurita a Piciorului Inalt. Trenul intra navalnic in Gura Humorului si opreste in gara. In compartiment patrunde un bucovinean solid, cu mult rosu in obraji. Este suspect de voios la ora asta matinala. Descopar motivul cand, dintr-un buzunar, scoate o sticla cu rachiu si ma imbie sa  servesc. Nu-l refuz si dupa ce iau o dusca, cu ochii in lacrimi, i-o inapoiez. Refuz o noua invitatie si-i explic motivul.

-Am de mers mult pe munte si focul din sticla nu-mi poate fi de ajutor.

Ma intelege si nu mai insista. Il vad cum, brusc intristat, ia din cand in cand cate o dusca pana da de fundul sticlei apoi, la o statie coboara. Se luminase bine cand am coborat din tren la Mestecanis. Plouase recent, atmosfera era umeda si mirosurile ma ameteau. Aerul rece a facut sa ma zgribulesc si s-o intind la drum pentru a ma incalzi.

Traversez liniile de cale ferata si prind o poteca ce ma scoate in sosea, in fata cabanei. Un indicator cu banda rosie imi indruma pasii, pe un drum bine batut, spre culmea Mestecanisului. De dupa un cot imi apare in fata o statie militara de radiolocatie. Cu ochii la santinela ce dormita in soarele diminetii ocolesc urgent “obiectivul” de teama sa nu fiu luat drept altcineva fiind vazut cu binoclul si aparatul de fotografiat atarnate de gat. Trec cu bine dar nu mai vad marcajul. In dreapta, printre brazi, se vede un saivan lung. Ma apropii si un cetatean de aici ma indruma. Din cand in cand se mai vede cate un semn de marcaj  dar nu-mi fac griji pentru ca drumul e clar. La intersectii scot busola si caut directia generala de mers, 30˚NV. Ajung la o movila ce se inalta deasupra brazilor si o escaladez. De aici vad, in lumina usor impaclita a diminetii, Giumalaul de dupa care se iteste Pietrosul Bistritei, se vad Calimanii inca varstati cu dungi de zapada in zona inalta si Suhardul in imediata apropiere.

Timpul este racoros,exceptional pentru drumetie; pamatufurile albe ale norilor se fugaresc pe cer nereusind totusi sa acopere albastrul de Voronet de deasupra capului.

Imi continuu mersul foarte bine dispus, muzica ce-mi inunda sufletul fiind acompaniata de cantecul pasarilor. Privesc minunandu-ma la tenta aurie a padurii de molid datorata conurilor rosii ce sunt luminate de soarele diminetii. Trec pe langa un refugiu din padure si ajung la baza varfului Mestecanis, puternic impadurit. Aici drumurile se despart. Dupa ce consult busola o apuc pe cel din stanga si ma proptesc , nu dupa mult timp, intr-o gura de mina parasita. Fac cale intoarsa si de la intersectie o iau pe celalalt drum care, dupa ce coteste mai intai spre est, treptat se arcuieste pe dupa varful de munte si ocolindu-l  se aseaza cuminte pe directia  30˚NV. Mai trec inca de un pinten de deal si apoi drumul se abate din nou spre rasarit. De data asta il vad clar cum se indreapta spre satul care se zareste in fundul vaii si despre care harta imi spune ca se cheama Delnitza. In fata se vede o poiana larga, ingradita, si pe un  molid din mijlocul ei zaresc marcajul turistic. Sar parleazul si merg fara grija cu ochii tinta la copac. La inceput nu iau un seama pufaiturile ce se aud in jurul meu dar care la un moment dat imi starnesc curiozitatea…Maiculita !!! si ce-mi vad ochii?! Tauri. Unul mai dolofan decat altul, cu cate doi molizi infipti in frunte si cu ochii lucind ca jarul. De pe nari tasnesc fuioare groase ca de fum. Imi arunca priviri crunte si nu pricep de ce. Doar nu sunt gelosi banuind ca vreau sa le rapesc frumoasele de langa ei ?

– Hei, baieti, fiti rationali !

Dar cel care-i mai aproape de mine simte ca sufletu-mi poate vibra chiar si in fata unei vaci. Ii simt sangele clocotind de manie; precaut ochesc cel mai mai apropiat molid, arunc bagajele de pe mine fiind gata de start la cel mai mic pericol. Dar dupa ce ma studiaza o vreme, scarbit de lasitatea mea, imi intoarce coada si luandu-si “mandra” se indeparteaza de mine. Zadarnic caut urmatorul semn de marcaj; in asemenea situatii, instructiunile spun sa lasi bagajul si sa mergi roata pe marginea poienii pana il gasesti. Cand desteptul care a conceput aceste instructiuni, sigur se afla intr-o poiana fara tauri. In consecinta, o iau pana la punctul cel mai apropiat al gardului si-l sar ca la curse. Fixez busola pe directia de mers, iau un reper, si-mi tai cale prin padurea rara, doborata de vant. Ajung la un drum pe care-l urmez o portiune dar vazand ca se abate din nou spre est prinzand un fir de apa, banuiesc ca nu-i cel bun. Intr-o taietura din padure, plantata cu puieti minusculi de brad, zaresc un om. Pun mainile palnie la gura si-l strig. Ridica spre mine capul, semn ca m-a auzit.

-Care-i drumul spre Lucina? ii strig din toate puterile.

Imi dau seama ca nu ma aude; dupa alte cateva incercari abandonez rucsacul si cobor la el. Ii dau binete dar nu-mi raspunde, ramanand cu ochii atintiti la binoclul meu. Repet intrebarea cu drumul la Lucina. Isi face mana palnie la ureche.

-Ha ? graiesti mai tari ca nu aud asa di ghini, c-am facut razboiu’ la antilerii anteriana !

Ma mobilizez si-i racnesc din nou intrebarea.

-Apoi o ei matali pi drumu’ shela sa ai sa ajiunji la Botush, la shusha. Sa di aishi ai autobuza šã mashani la tãt sheasu’.

-Eu vreau sa merg cu pasul pe sus, pe creasta, caut eu sa-l lamuresc.

– Da di shi sa-tz calisheshti chicerili, saracan di mini daca ai masani pan’ acolo? Hii om cu jiudecata la cap sa asculta-ma pi mini ca-s om batran sa am trecut p’in multi, am facut sa razboi  la antilerii anteriana, am avut sa io ochean ca a matali. Damni-l, ti rog, sa ma uit sa io p’in el!

I-l dau. Mosul studiaza imprejurimile cu de-amanuntul in timp ce ma intreaba de unde-l am si se minuneaza cand aude ca sunt de cumparat. Intr-un tarziu mi-l inapoiaza si-mi multumeste.

Insist din nou sa-mi arate drumul care merge pe creasta la Lucina. Se uita la mine cu compatimire, ca la un scapat din balamuc, si se hotaraste.

-Uiti, vez’ matali cäshãli shele di colo ? si-mi arata o dunga in directia pe care trebuia s-o urmez, merji pana la dãnsãli sha acolo ai sa dai di un drum. Merji pi el sha ajiunji la Lucina. Dar mi se pare ca zaresc o lucire poznasa in ochii lui.

Ii multumesc, ma intorc la rucsac si aruncandu-l in spate ma indrept spre casele din culmea dealului. Aici gasesc drumul si incep a pasi cu harnicie pe el, fiind in criza de timp. Trebuia sa ajung la vre-o stana unde sa gasesc gazduire pentru noapte. Mergeam cufundat in ganduri nesesizand ca am inceput sa cobor. Ma pomenesc inconjurat de case. Trecand pe langa o curte strig la gospodina ce-o zaresc si o intreb de numele satului.

-Botush, imi raspunde.

Ma asez pe o margine de sant, disperat. Mosul mi-a facut figura trimitandu-ma, pe alt drum, tot unde a vrut el. O iau indarjit inapoi si dupa vre-o doua ore ajung din nou la culme, intr-un loc de unde se deschide o larga perspectiva.

Vad dar ce vad este extraordinar ! de la SE spre E se vad , insirati parca de mana unui urias, coltii Tiharaiei si Popii Mari din Rarau, vad albind cladirea releului de televiziune de pe varful Rarau ! Vad Pietrele Doamnei care de aici seamana cu un cornet cu inghetata. Mai spre dreapta se intinde culmea greoaie a Giumalaului care mi-a stors kilograme de transpiratie luna trecuta. Dominand zarea, ma fascineaza silueta supla a Pietrosului Bistritei. La rasarit se intinde culmea prelunga a Obcinei Feredeului, umbrind valea raului Moldova. Sunt extaziat. Nu mai sunt suparat pe nimeni. Hotarasc sa urmez neabatut linia culmii. Intru in padure si ma lupt cu desisurile, cu trunchiurile doborate de vant si vreme, cu panzele de paianjen care ma infasoara din toate partile ca intr-o poveste de groaza. Nu ma tem. Sunt doar indarjit si tot indarjit lupt cand sunt prins, ca intr-o capcana, de un  desis de molizi tineri. Pana cand simt ca nu mai am vlaga si ma las la pamant, uimit sa simt cum  copacii ma protejeaza cu ramuri moi. Este  liniste. Nici o adiere de vant nu se simte, iar in culcusul care mi l-au facut ramurile de molid soarele ma incalzeste bland. Ma odihnesc si moralul imi revine. Ma desfac din baierile rucsacului si ochind mai aproape un copac mai inalt ma urc in el. Studiez imprejurimile si, exact in directia in care doresc sa merg, pe varful unui munte,  nu prea departe, zaresc un varf de sonda. Imi fixez pe busola directia aceea. Cobor, ma inham la bagaj si dupa vre-o doua ore ajung la sonda de pe varful Manaila, la marginea poienii Dadu Bashca. Gasesc aici un  tanar care-mi spune ca ma poate gazdui dar locul este foarte stramt. Ma sfatuieste sa incerc la stana care se vede, nu departe, in vale, iar in cazul ca voi fi refuzat, lucru pe care il socoteste putin probabil, sa ma intorc la el. Dupa ce-mi odihnesc un pic picioarele ii urmez sfatul. Cobor spre stana, cu teama de caini. Dupa ce trec o dunga ma aflu la marginea unui ocol de vite unde vre-o sase oameni mulg de zor la vaci. Ii salut si-i rog de gazduire. Pentru prima data solicit asa ceva in alta parte decat la o cabana sau hotel si am emotii fata de comportamentul oamenilor, mai ales ca-i vorba de ciobani, considerati de multi drept etalon al mojiciei. Sunt primit cu bunavointa. Un om mai in varsta ma sfatuieste sa dau jos rucsacul din spate cat astept sa-si termine dumnealor treaba. Pentru prima data vad asa de multe vaci adunate la un loc si tot pentru prima data vad barbati mulgandu-le, treaba considerata absolut femeiasca la mine in sat. Oamenii, comunicativi si cu mult bun simt, ma antreneaza in discutie si nici nu-mi dau seama cand termina de muls puzderia de vaci. Odata cu intunericul ne retragem spre constructia solida, de barne, facuta sa dureze peste suta de ani, a stanii. M-au indrumat intr-o incapere unde ma schimb imbracand lenjerie si haine uscate.

Intrand pentru prima data intr-o stana studiez cu mare curiozitate totul din jurul meu. Stana din Dadu Basca, de sub culmea Obcinii Mestecanisului este a satului Breaza, de pe valea Moldovei. Asezata pe coasta rasariteana a muntelui Dadu, la obarsia Vaii Stanei, este o constructie solida, din barne, cu fata spre est. Niste trepte de piatra te duc pe o terasa larga de pe care ai o priveliste impunatoare spre Rarau si Giumalau. De aici intri intr-o incapere larga unde, direct pe pamant, este amenajata vatra si un mecanism cu ajutorul caruia se pun sau se iau de pe foc vasele grele. Tot aici se sta la masa, se prepara casul si  urda; atarnate pe pereti sau puse pe policioare, se gasesc fel de fel de unelte specifice oieritului. In stanga este o incapere cu un prici pe care dorm cei zece ciobani ai stanii si, spre surprinderea mea,  este foarte curat, chiar acoperit cu cearsafuri de panza colorata. La geamul cu ochiuri de sticla se afla o masa pe care se vad ustensile de barbierit, iar deasupra ei, infipte in grinda, periute de dinti. In incaperea din dreapta, pe rafturi, in cea mai deplina curatenie, acoperiti cu bucati mari, albe, de tifon, sumedenie de casi si bolovani de urda.

Treptat imprejurimile se aglomereaza de multimea oilor, ciobanii se aduna la lumina felinarului din grinda dar mai mult la lumina palalailor focului urias din vatra.

Toate treburile au fost puse la punct. Cainii stau tolaniti in prag sau in fata usii fara a manifesta intentii agresive la adresa mea. Din cand in cand, intr-o ordine numai de ei stiuta, cate unul se repede in intuneric latrand la cine stie ce dusman, sau doar sa alunge duhurile rele. Uneori,cei mai indrazneti  patrund in incapere dar fara sa se apeleze la violenta sunt trimisi la locul lor.

Parerea-mi proasta despre ciobani incepe sa se zdruncine si comunicarea dintre noi se stabileste. Unul scoate de undeva o sticla cu tuica si, in timp ce un pusti invarte de zor la o mamaliga uriasa, bem cu totii din acelasi pahar. Altul raspunde cu o gluma la mustrarea ce-mi fac spunand ca normal ar fi fost sa fi venit eu cu tuica.

Pustiul, prea mic pentru o mamaliga asa de mare, cheama pe cel batran in ajutor si continutul uriasului ceaun se pravaleste, zguduind imprejurimile, pe masa. Valatuci uriasi de aburi se invartejesc spre acoperis din mamaliga atat de consistenta incat am impresia ca daca i s-ar da drumul de-a rostogolul de pe varful Manaila n-ar sari din ea nici o firimitura.

Aparut din umbra “depozitului” cu branzeturi,  alt cioban, subtirel, cu o mustata blonda si privirea piezisa, de haiduc, pune pe masa un cas si un bolovan de urda, apoi incepe a lucra cu cutitul transformandu-i in felii lungi si subtiri pe care le pune intr-un castron incapator, de lemn. Le presara cu sare cat bobul de orez si toarna deasupra o smantana groasa care abia curge dintr-un cofaiel.

Preparativele fiind gata sunt invitat la masa. De teama ca invitatia nu se va repeta ma arunc asupra mancarii. Nimeni nu mai are timp sa vorbeasca. Mananc si ma intreb ce bunatati mi-au dat oamenii acestia pentru ca, desi vazusem cu ochii mei mamaliga si branza, nu-mi inchipuisem ce gust grozav au.

Cand castronul a fost curatat frumos, iar din mamaliga a ramas doar un mare rotocol umed, cel cu rachiul a mai dat un rand si apoi ne-am pus pe taifas. Prima experienta facuta pentru a stabili in ce masura se poate baza un turist pe ospitalitatea ciobanilor din creierul muntelui mi-a umplut sufletul de caldura. Oamenii Bucovinei sunt niste oameni extraordinari. De aceea nici Eminescu, nici Ciprian Porumbescu nu s-au nascut in alta parte decat in Bucovina.

Am aflat ca mai marele stanei, baciul Constantin  Flocea, nu se afla printre tovarasii lui, oarece nopti mai petrecandu-le la o mandruta dintr-un sat apropiat.

Era tarziu cand oamenii s-au impartit: unii s-au dus sa se culce langa oi, iar ceilalti pe prici.

Am intrat in sacul de dormit, si…

*

Cat sa fi fost ceasul cand o rafala puternica de vant m-a trezit din somn, nu stiu. Stiu doar ca peste noapte s-a stricat vremea. Cand s-a luminat de ziua am iesit afara si am vazut ca, desi vantul se linistise, varfurile brazilor pieptanau norii din care cernea marunt, ca toamna. Nici vorba sa pot pleca mai departe.

Ocolind izvorul de unde aduc apa ciobanii, se vede prin ploaie umbra unui calaret. Este baciul Flocea. Cand ajunge la stana, ciobanul cel in varsta ma prezinta spunandu-i cine sunt. Ma cerceteaza scurt si spune, “bine”. Are un chip din acelea pe care memoria nu-l poate retine; este de statura mijlocie, suplu, cu vorba asezata si, parca, nu prea pus pe glume.

Dezbraca pelerina de ploaie si tine sfat cu tovarasii lui asupra treburilor ce le au de facut in timpul zilei.

Mai intai pustiul aprinde focul si pune deasupra lui ceaunul de mamaliga invartind instrumentul care seamana cu o macara. In acest timp baciul scoate din incaperea cu branza doua cazi, cam de 100 l. fiecare, din doage de brad, curate luna si pe care nu pricep de ce le mai spala inca. Ceilalti aduc bidoane de aluminiu cu lapte si le insira pe langa foc. Mamaliga este gata si, desi incerc “s-o dau cotita”, sunt aproape obligat sa ma asez la masa. In acest timp laptele, care fusese golit intr-un imens cazan de alama, se incalzeste deasupra focului.

Dupa masa urmeaza ceva la care asist pentru prima data si mi se pare ca sunt martor la desfasurarea cine stie carui ritual pagan.

La oarecare distanta de foc sunt asezate cele doua cazi din doage de brad, dupa ce au fost bine scurse. Baciul Flocea baga varful degetului mic in imensul cazan in care stau deasupra focului cam 200 l. de lapte; face un semn de afirmatie din cap si ciobanul cel batran impreuna cu un altul impart laptele in cele doua cazi. Cu gesturi studiate, baciul scoate dintr-un dulapior minuscul, pe care abia acum il descopar, ceva, ca o garafa, invelita intr-o bucata de panza alba, foarte curata, din care picura un lichid in laptele din cazi. Acestea sunt apoi acoperite cu bucati curate de tifon. Cel de aseara, cu rachiul, scoate iar o garafa dintr-un loc parca numai de el stiut si ritualul paharutului se repeta. Mai discutam de una, de alta; in mod deosebit baciul este curios sa stie ce mai este pe la oras. Sticla de rachiu fiind golita, il vad pe baci ca se dezbraca ramanand in  camasa, isi sufleca manecile pana sus, la umar, si incepe sa se spele minutios pe maini; se sterge bine cu un prosop curat si apoi se apropie de una din cazi, descoperind-o. Isi baga mainile in lapte si incepe sa umble prin el muindu-si-le uneori pana aproape de umar; pe chip i se citeste concentrare si, parca, suferinta. Il privesc si-mi este tare mila de el pentru ca stiu ce este durerea reumatica de care-mi inchipui ca sufera; poate in felul acesta apeleaza la vre-un leac din batrani care recomanda laptele cald. Eu, la oras, pentru a scapa de ele fac proceduri la sectia de  balneofizioterapie a spitalului C.F.R.: bai de plante, impachetari cu parafina, etc..

Se muta apoi la cealalta cada. Intr-un tarziu, pronunta un cuvant pe care nu-l inteleg si ciobanul cel batran se apropie cu o alta bucata mare de panza curata. Urmaresc mort de curiozitate cele ce se petrec sub ochii mei. Daca la cele intamplate pana acum gasisem o explicatie, acum nu pricep nici in ruptul capului de ce baciul pune unul peste altul doua colturi ale panzei prinzandu-le apoi cu dintii, iar pe celelalte doua le prinde cu mainile si le scufunda in lapte. Se screme un pic acolo, apoi scoate capetele panzei si comanda celor care sarisera sa-l ajute : “acum !” Si din polobocul cu lapte, iese un urias bolovan de cas; la fel procedeaza cu cealalta cada.

Lamurit asupra a ceea ce facuse baciul, ii marturisesc gandurile naïve ce-mi trecusera prin cap. Strasnic s-au mai distrat ciobanii si drept rasplata mi-au mai dat un paharut de rachiu.

Amiaza se apropie si vremea nu da semne de ameliorare.Iau hotararea ca daca pana in miezul zilei timpul nu se indreapta, sa abandonez, sa cobor spre o sosea pe valea Bistritei, care este mai aproape, si cu vre-un mijloc de transport sa ajung la Vatra Dornei, iar de aici, cu trenul, sa ma indrept spre casa. Baciul imi spune ca dupa amiaza baietii de la mina coboara sub satul Obcina unde vine un autobuz care culege minerii si-i duce la Campulung Moldovenesc, ocazie ideala pentru mine. Imi spune ca nu-i nevoie sa urc la sonda pentru ca unul din baieti trebuie sa treaca pe la el la stana cand pleaca. Intre timp mai asist si la fabricarea urdei. Laptele din care a fost scos casul este pus din nou in cazan, deasupra focului. Ucenicului in ale ciobaniei, pustiul care este maistru in confectionarea mamaligilor vartoase, ii revine sarcina sa invarta mereu cu un instrument, asemanator unei cociorve cu care mama scotea cenusa din soba, pentru a nu se prinde laptele de fundul cazanului. La momentul potrivit baciul Flocea toarna in vas o galeata cu lapte de oaie si preia supravegherea, iar cand considera ca-i gata fereste bratul “macaralei” de deasupra focului. Ajutandu-se de un linguroi  de lemn, umple un castron cu jantita pe care m-a pofteste sa-l las gol. Dupa ce jantita se mai racoreste o pune in strecuratoare, urmand ca zerul sa se strecoare intr-un ciubar.

Timpul plecarii a sosit. Baiatul de la sonda a trecut pe la stana sa duca un comision de-al baciului la Campulung. Imi iau ramas bun, iar baciul ma omeneste cu o bucata uriasa de urda pentru care refuza sa primeasca bani.

Seara tarziu, in pragul miezului de noapte, ajung acasa. Cecilia si Antonella ma asteptau. Cand le-am scos bucata de urda au ramas dezamagite dar dupa ce i-au simtit gustul si au vazut ca poate fi intinsa pe paine ca untul au pus stapanire pe ea.

Iar eu, satisfacut ca desi ratasem  o excursie ma alesesem cu niste prieteni, am inceput a-mi face noi planuri.

——————————

You may also like...