Creasta Muntilor Rodnei (un vis devenit realitate)
In anul 2006 am pus mana prima data pe cateva numere din colectia Muntii Nostri. Le-am rasfoit fara intrerupere vreo saptamana de mai multe ori la rand cu hartile in fata, am facut calcule, am cantarit, am portionat mancarea desi habar nu aveam ce inseamna munte, si chiar numai cu echipamentul retro pe care-l detineam de un an, nu vedeam nici o problema. Atentia mi-a fost atrasa in special de Muntii Rodnei. Mi s-a intiparit in minte pasajul „cel mai impunator si mai inalt masiv din Carpatii Orientali” iar desenele cu diferite trasee alb negru din carte, inaltimile constante de peste 2000 m au devenit o obsesie si am considerat ca acest pas va fi ca o trecere la un alt nivel in mersul pe munte, de care nu stiu de ce m-am apucat asa tarziu. Mai fusesem cu cortul cu un amic de al meu Lucian (despre care o sa mai scriu) prin Poiana cu Statui si odata in Giumalau din Pojorata cu coborare in Rusca, dar binenteles ca dupa ce au inceput sa vina iesirile mai serioase pe munte cu minim 15 kg in spate, cu vant, ploi, ceata, rataciri, informatii si jurnale de pe Carpati, Alpinet etc. timp de vreo 2 ani, elanul s-a mai domolit in privinta muntilor gen Rodnei. Am constatat ca una e sa citesti despre munti si alta e realitatea acolo, exact ca intr-o poza care o arati unui prieten care nu a fost, o priveste, o admira dar nu vede ceea ce ai pozat cu adevarat.
Am mers in august 2008 cu gand sa facem traseul: Borsa Statiune – Gargalau – Galatului – La Cruce – Buhaescu – Pietrosu cu coborare in Borsa oras, si prima noapte de campare in Saua Gargalau cat si dimineata urmatoare mi-au aratat ca denumirea de Fagarasii Nordului nu e intamplatoare. Atunci am coborat dupa prima noapte adevarata de furtuna, ceata si grindina. A doua zi nu vedeam la doi metri de ceata, nu stiam directia, Bazil era avariat cu spatele si a plecat acasa; ”bucurosi ca am scapat de el” am mai stat o zi in Borsa, a doua zi am urcat pe Pietrosul Rodnei, am dormit la statia meteo si ne-am intors acasa multumiti si cu atata si am hotarat in sinea mea ca o sa merg in Rodnei dupa ce voi fi intradevar pregatit fizic dar mai ales mental. A urmat un an de iesiri cat mai dese posibil, de iarna cu viscole si zapada mare, de primavara cu ploi si dormit la cort, dar macar odata pe luna citeam despre Rodnei, ma uitam pe harta si planificam. Oricum prin luna iunie 2009 simteam ca sunt pregatit, si dupa Suhard dar mai ales dupa Pietrosul Bistritei a doua oara am hotarat ca in septembrie la prima fereastra de vreme buna indiferent de ziua din saptamana se pleaca in Rodnei pe traseul de creasta care l-am citit in Muntii Nostri. S-au inscris Ramiro si Liviu, saracul Bazil ar fi mers si el dar asta e, si nici nu am vrut alta componenta. Era un proiect pentru mine deosebit si nici nu vroiam sa incurc pe cineva sau sa ma incurce, mai ales ca era un traseu mai lung, nu stiam cat dureaza, cat e de greu sau mai ales daca-l voi dovedi. Oricum trebuie subliniat ca am avut mare noroc de vreme, si ca un mic sfat, ar trebui ca la iesirile in Rodnei cu peste o zi de campare la cort sa se tina seama de vreme caci sunt munti foarte incomozi, cu temperaturi scazute (in prima seara la Lala Mica au fost -3 grade), daca nu ai vizibilitate nu stii unde sa te retragi, distantele sunt prea mari ca sa cobori din creasta, intinderea cortului devine dificila in caz de vreme proasta. Bine asta e valabil pentru orice munte dar Rodnei mi-au lasat impresia ca nu as vrea sa fiu acolo pe vreme rea.
Sambata 19.09.2009. Cu rucsaci de 22 kg in spate, plecarea clasica cu trenul de dimineata de la 6:26 de Vatra Dornei, de acolo cu un taxi (120 lei) pana in Pasul Rotunda si in prima zi urmam traseul spre Vf. Ineut cu campare la Lala Mica. Descrierile din carti, jurnale si harti corespund pana la intrarea in rezervatie. La o ora de mers se gasesc vreo trei izvoare, deasemena am numarat trei stalpi de marcaj alb negru , un stalp-indicator la intrarea in rezervatie, iarasi un stalp de marcaj si in Saua Gajei un stalp-indicator. Traseul urmeaza un drum forestier (au trecut si vreo trei masini) care se poate taia daca ai vizibilitate buna; daca nu, e indicat sa mergi pe el. Din Saua Gajei incepe urcusul pe Ineut, un urcus destul de greu mai ales cu rucsacii plini. Trebuie un pic de atentie pentru ca marcajul vechi duce de la stalpul indicator catre Ineut exact intr-o mare de jnepeni neumblata demult, asa ca se ocoleste 3-4 m mai la stanga. Drumul merge efectiv pe creasta. Se poate merge si prin dreapta din saua Gajei catre Lala Mare, se campeaza, si se urca fara bagaj pe Ineut. Intoarcem capul din cand in cand si admiram Suhardul. De pe Ineut se zaresc si Calimanii. La ora 18:45 am intins cortul la Lala mica; la ora 19:00 deja soarele a disparut si s-a asezat umezeala. Am mers 16,6 km in 4½ ore si am facut pauze 1½ ore.Mai erau trei persone din Zalau langa noi si pe la ora 21:00 am trecut la somn dar temperatura scazuta, oboseala acumulata si mai ales lipsa dopurilor de pus in urechi contra grohaitului ritmic pe nas a lui Liviu si sforaitului neritmic pe gura a lui Ramiro, m-au facut sa dorm doar vreo trei ore. Pe la 1:00 am auzit zgomote probabil de marmota, iesim afara si vedem pe cer un OZN, la 4:30 ne trezim. La 07:30 iesim din cort cu parere de rau ca nu am plecat pe Ineu la 4:30, mai ales ca vecinii nostri deja erau sus. Impresia mea personala a fost ca locurile de campare la Lala Mica cat si cea din Tarnita la Cruce nu sunt foarte atractive deoarece fiind in caldari soarele apune repede si rasare tarziu, dar in alte locuri nu este apa aproape asa ca ne multumim cu ce a fost.
Duminica 20.09.2009. Pe la 9:00 impachetam, la 10:00 lasam rucsacii la stalpul indicator din Saua Ineu si urcam pe Vf. Ineu. Foarte frumoasa portiunea spre Creasta Plescutei, priveliste spre Muntii Maramuresului la nord, facem poze si ne strangem mainile bucurosi de ceea ce vedem si de realizarea noastra. La coborare am sesizat ca era mai bine se lasam rucsacii la micul adapost de tabla, bun la nevoie, de sub Vf. Ineu pe partea sudica.La 11:00 plecam din Saua Ineu si intram in traseul de a doua zi spre Vf. Gargalau. Aici traseul e clar pe vreme buna, indicatiile din carte si din harta corespund; aceleasi iluzii ca de fiecare data la munte (ca acuma vine varful, ca-i varful cutare si ca mai avem atat, etc.) tot felul de statistici ceea ce ma dus cu gandul la domn’ Costel care a tras concluzia clara „sa ai rabdare”, nu poti modifica ceea ce a fost stabilit in supa universala si cand ai sa ajungi inseamna ca ai ajuns. Pe acest traseu se afla un singur stalp indicator, efortul e mediu, un ritm monoton de mers, problema mare e ca daca vremea e buna, uiti sa mergi si intorci capul in toate partile nemaisaturandu-te de privelisti si chiar daca te-ai uitat intr-un loc de mai multe ori, de fiecare data cand ai belvedere il admiri ca si prima data, incercand sa memorezi detalii pentru foarte multi nesemnificative dar care isi fac loc cu usurinta in creierul eliberat in aceste zile de reguli, dogme, principii inoculate dealungul timpului. Afinele si merisoarele ne fac sa ne aplecam des si la ora 17:00 atingem vf. Gargalau. Nu stam foarte mult caci mai fusesem cu un an inainte. Coborarea pana la locul de campare este anevoiosa, mai ales ca pe final creierul se relaxeaza si doar cate o calcatura usor gresita ne trezeste din oboseala acumulata. In Saua Gargalau se afla un stalp indicator, spre stanga se coboara la locul de campare care este cel mai perfect loc din Rodnei chiar si comparativ cu alti munti. Am mers efectiv 5 ore am facut 13,3 km si pauze 3 ore, astea cu tot cu urcusul pe Ineu. Apa curge intr-o mica cascada, facem dus, soarele se-ntinde pana pe la ora 20:00, socializam si facem schimb de tuica cu cei trei din Zalau (Nelu, Dan si Bianca). Pe la 21:30 punem mp3-ul in „priza”, ascultam Fausto Papetti si adormim bustean (gasisem si dopurile antizgomot). La 1:00 iesim 10 minute si admiram cerul, un cer cum numai la 1900 m se poate vedea.
Luni 21.09.2009. Pe la ora 8:30 suntem in traseu. Prima parte din traseul de a treia zi este mai grea spre Vf. Galatului; ne uitam inca odata in urma de unde am plecat. Intram in ritm, trecem printre Vf. Puzdrelor in dreapta si Vf. Laptelui in stanga, spre dreapta se vede Borsa, fosta cabana Puzdrele si inca doua cabane, una mai la vale de Puzdrele iar una pe un picior de munte deasupra Borsa statiune. Cred ca este particulara sau de vanatoare (arata prea bine). Timpii se potrivesc cu cei din carte, traseul este mai usor intrucat ocoleste majoriatea varfurilor. Intalnim un grup de 2 nemti imbracati bine de iarna si arsi de soare, trecem de Saua Puzdrelor, ajungem dupa o portiune de 10 m de jnepeni in Tarnita Barsanului. unde este loc bun de campare dar trebuie cautata ori carata apa. Marcajul este doar pe pietre. Exista o tabla indicatoare pusa pe pamant in Saua Obarsia Rebrii iar primul stalp indicator este la Tarnita la Cruce. Dupa ce identificam portinea numita La Oase (cred ca datorita multitudinei de resturi de lemne uscate si albe ca niste oase de animale moarte) ajungem la locul numit foarte sugestiv si corect La Carti la ora 13:00. Aici se poate campa pentru ca este apa. Din acest loc traseul se desparte si se poate cobori la stanga spre Cabana Farmecul Padurii (nu stiu de-o mai exista). Intre La Oase si Tarnita la Cruce sunt destule izvoare, traseul se poate face si pe varfurile Repede si Cormaia dar noi le ocolim. Ajungem la ora 16:30 in Tarnita la Cruce unde jos sub Buhaiescu la locul de campare era deja intuneric. Cei trei din Zalau se hotarasc sa ajunga indiferent de ora la Statia Meteo pentru ca ziua urmatoare sa urce Pietrosul fara bagaje avand tren spre casa la 14:00. Oricum, cand ma uit la masivul Buhaiescu – Pietrosul pe care trebuiau sa-l treaca si mai ales ca domnisoara care-i insotea era pentru prima data pe un traseu asa solicitant, ma fac sa ma simt in forma si hotaram sa nu campam inca si sa mai mergem o ora pentru a castiga timp pe a patra zi, avand sanse de 75% de a ajunge in Iasi. Telefonul era mort de a doua zi. Noroc ca Ramiro a avut doua aparate si am mai tinut legatura cu sotia o data pe zi ca altfel uiti de unde ai plecat. Pozam cu echipa din Zalau cu care speram sa mai ne intalnim ca sa vazut ca sunt „ de la munte” si mergem spre Vf. Batrana pe varianta usoara ocolind Rebra, la 17:30 gasim un loc de campare cat de cat bun cu un mic izvoras. Oboseala isi spune cuvantul, Ramiro acuza dureri la glezna stanga, Liviu acuza conducerea expeditiei de totalitarism si extremism, dar dupa ce intindem cortul pe lumina facem si un foc pe cinste cu carne de purcel la castron si „rezolvam” jumatatea de tuica pe care nu reusisem sa o dam gata pana atunci. Privim partea de vest a Pietrosului, impunatoare cu soarele ce se reflecta in el, rezemati spate in spate pe izopren. Deja eram in forma ca in prima zi si mi-aduc aminte un citat “… Muntele este un urias mare si bun, daca ii intelegi si ii respecti regulile. Uneori, daca meriti, iti permite sa-i descoperi alte dimensiuni si sensuri. Dar, daca nu il respecti si nu il intelegi, esti grandoman si faci acte de teribilism, de multe ori nu-ti da o a doua sansa … E bine ca atunci cand mergi pe munte, sa fii pregatit pentru aceasta intalnire, iar daca nu esti, sa stii sa renunti la timp … Muntele ramane tot acolo si te va astepta intotdeauna …”
Marti 22.09.2009. Ziua a patra, MARTI (cu ghinion). Desteptarea pe la 7:30, plecarea in traseu pe la 9:00. Marcajul este pe pietre si pe copaci dar mai rar, trebuie un pic de atentie si concentrare pe directia care trebuie urmata (busola, GPS). Se merge pe drum forestier, se traverseaza un plai mare si frumos, perfect pt. o tabara HPM, ocolim prin dreapata Vf. Batrana (se poate trece si peste el), intram in padure unde mergem in ritm alert cu gandul ca in jur de ora 12:00 suntem in Pasul Setref. Ceea ce trebuia sa fie cea mai lejera zi din punct de vedere fizic dar mai ales cu moralul ridicat ca o sa ajungem acasa, fiecare avand ceva probleme de rezolvat, sa dovedit a fi cea mai stresanta din toate timp de doua-trei ore. Nu stiu ce-oi fi avut in cap atunci cand am taiat partea din harta cu traseul spre Batrana (nu se incadra in formatul A3 pentru a fi foliata). La ora 11 ajungem intr-o sa unde este si un saivan de animale, acum vad ca eram in Saua Pietrii. Marcajul dispare o bucata de drum si in loc sa o luam la stanga muntelui Muncelu (1703 m), facem dreapta, mergem ½ ora si nu gasim nici un semn desi iesisem din padure intr-un drum forestier. Sun pe domn’ Costel care ne dirijeaza inapoi cu ocolire stanga, ajungem intr-o poiana (ulterior identificata ca fiind Prelunca de sub Munte – este izvor si stana in poiana), iarasi nu gasim semnul si datorita probabil oboselii ori relaxarii, in prima intersectie de la capatul de sud al muntelui unde sunt trei drumuri, nu tinem cel spre vest care era si cel mai logic de urmat, pentru ca vedeam ca acesta urca. Eram deja la 1300 m si in carte scria ca o sa coboram la 1100, asa ca luam celealte doua drumuri pe rand cu rucsacii in spate si balaurim vreo 1 ½ ore pana ne cedeaza nervii. Aruncam rucsacii in intersectie si hotaram ca nu mai mergem un pas fara sa gandim si fara sa gasim semnul. GPS-ul parca era si el batut de soare; se decalibrase complet. Incercam pe drumul care eram siguri 100% ca nu-i bun si … gasim semnul!!! Ne lamurim daca mai era nevoie ca vestul e tot la vest si plecam la drum resemnati ca nu vom ajunge acasa. Oricum drumul e lung, ocoleste prin stanga in urcare Muntele Muncelu pana la 1500 m apoi tine dreapta si coboara pe un drum de TAF. Pe traseu intalnim stani cu izvoare. Se merge cand prin padure cand prin pajisti alpine (oricum trebuie atentie), se intalnesc spre final niste momai de marcaj facute din pietre (mi s-a parut ciudat ca sunt in padure). Cu ochii pe localitatile ce se vedeau jos in zare tragem tare pana la ora 17:00 cand ajungem in Pasul Setref la Hanul lui Patru. Am mers 21,5 km in 6 ore si am facut pauze 2:15 ore. Asta-i tot. Restul … distractie cu mici cruzi, bere, dus rece, somn in paturi mari cu lenjerie alba inveliti cu blana de oaie si … iarasi citat: „Cu cit efortul este/pare a fi mai mare, piedicile surmontate mai numeroase, satisfactia finala este proportional mai mare iar amintirile de neuitat”. Sunam acasa la familii pentru ca erau in panica (dupa previziunile noastre trebuia sa fi ajuns deja acasa). Sotia lui Ramiro concluzioneaza ca ar trebui sa venim totusi pana duminica ca-i zi de bicicleta.
Miercuri 23.09.2009. De dimineata … pe drumuri: Sacel, Moisei, Borsa, microbus la 13:30 spre Iasi, iar la 19:45 („cireasa de pe cort/tort”) la terasa Versor la o bere cu HPM-istii prezenti. Peste vreo doua zile am simtit si oboseala.
Concluzii: Importante sunt planurile, visurile, iluziile. Pe urma, rutina …
• obligatoriu ochelari de soare si protectie pentru piele cu creme, batice etc.
• am luat prea multa mancare, cred ca ajungea ½ kg/zi cu tot cu paine, dulciuri etc. plus supe, ceaiuri
• la un rucsac de 20 kg e bine sa mergi doar 6-7 ore pe zi
• ca sa cunosti Rodnei iti trebuie macar o iesire pe an timp de 15 ani de acum incolo, deci ramane stabilit: pana la 60 ani … o data pe an Rodnei; la ultima iesire.
• Liviu va avea 70 de ani chiar daca nu va fi in viata
(Text Aurica Scriitoru)
